Manifestări teofanice (treimice) în istoria biblica a Vechiului şi Noului Testament. 
         Suntem înclinaţi să reprezentăm în chip perceptibil sau sub forme văzute pe cele nevăzute, sau lucrurile care nu cad sub controlul simţurilor. Dorinţa de a avea în faţa ochilor o icoană "decurge din caracterul concret al sentimentului religios, care adesea nu se mulţumeşte cu o simplă contemplaţie spirituală şi care caută să se apropie de divinitate în chip nemijlocit".
Când este vorba însă de Dumnezeu, fiinţa pur spirituală şi imperceptibilă prin simţuri, se ridică în chip firesc întrebarea: este posibilă înfăţişarea lui Dumnezeu sau reprezentarea Lui în forme văzute?
         Atunci când iconografia creştină a încercat să reprezinte divinitatea în forme vizibile, s-a izbit de dificultatea sau chiar imposibilitatea de a reda cu mijloacele artei pe Dumnezeu, despre care Sfântul Evanghelist Ioan spune că "este Duh" (Ioan IV, 24), iar Sfântul Apostol Pavel spune că "nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă" (I Tim. VI, 16).
Şi dacă pentru credinţă, formula "Dumnezeu unul în fiinţă şi întreit în persoane" este mai uşor de sesizat şi în consecinţă mai uşor acceptabilă, pentru un artist, care încearcă să exprime această realitate prin intermediul imaginilor, este mult mai greu. El trebuie să opteze între două alternative: să reprezinte separat pe cele trei persoane, ori divinitatea în unitatea ei. Dar dacă împăcarea acestor două afirmaţii antagonice este destul de grea chiar pentru credinţa şi speculaţia teologică, atunci ea este şi mai dificilă când se pune problema transpunerii ei în imagini văzute, prin mijloacele artei.
În ce priveşte posibilitatea înfăţişării Sfintei Treimi, au existat ezitări şi şovăieli chiar în doctrina unor Sfinţi Părinţi; de aceea, s-au folosit momentele teofanice din Vechiul şi Noul Testament, în care Dumnezeu s-a arătat oamenilor credincioşi în diverse forme văzute.
         Pentru reprezentarea divinităţii în chip omenesc s-a plecat de la textul în care este redat sfatul treimic: "Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră" (Fac. I, 26) şi mai ales de la diferitele interpretări ale Sfinţilor Părinţi la acest text. Tot la formă de plural se exprima Dumnezeu şi în textele din Fac. III, 22; XI, 7.
Numeroase interpretări au fost făcute şi cu privire la teofania de la Mamvre (Fac. XVIII, 1-15). Arătarea lui Dumnezeu s-a făcut aici prin intermediul a trei îngeri, adevăr confirmat şi de Sfântul Apostol Pavel (Evr. XIII, 2). Comentând acest text, Origen afirma că "s-a descoperit pe deplin taina cea nepătrunsa a Sfintei Treimi", iar Fericitul Augustin spune că "Avraam vede trei, dar adora numai pe unul. A văzut trei, dar a înţeles misterul Sfintei Treimi şi închinându-se numai unuia, a mărturisit pe unul Dumnezeu în trei persoane".
Dar în afară de aceste lămuriri ale unor Sfinţi Părinţi, care desigur sunt cele mai autentice şi mai autorizate, la înţelegerea acestui text a adus o preţioasă contribuţie arta creştină, care, urmărind textul biblic, a reprezentat Sfânta Treime în chipul a trei bărbaţi sau a trei îngeri. Mai ales la început, pictorii au urmat firul roşu al teofaniei care se desfăşoară într-un cadru idilic, caracteristic epocii patriarhale.
         Puţin mai târziu, Dumnezeu se comunica poporului ales, în scopul eliberării din robia egipteană. Aşa se face cunoscut lui Moise în rugul aprins, ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov (Ies. III, 6, 14), trimiţându-l să spună poporului ca Dumnezeu a grăit către ei de pe munte, din mijlocul focului. Ei au auzit cuvintele, dar n-au văzut nici un chip (Deut. IV, 10).
Domnul cel transcendent, care nu poate fi cuprins în nici un chip şi tine la credinciosia poporului său, vrea să locuiască în mijlocul acestui popor şi cere ca tron al prezenţei Sale nevăzute între cei ce cred în El, o construcţie a mâinii omeneşti, care are chipurile serafimilor, reprezentând duhurile create, cele mai apropiate de Dumnezeu, din toată creaţia.
În viziunile profeţilor, care sunt interpreţii cuvântului lui Dumnezeu în faţa oamenilor credincioşi, este exprimat un nou mod al experienţei nemijlocite a lui Dumnezeu. Aşa se produce chemarea lui Isaia. În trisaghionul biblic "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot" (Isaia VI, 3), se vede destul de lămurit preamărirea Sfintei Treimi. Şi la acest text s-au făcut unele comentarii, însă cu mai puţine posibilităţi de redare în pictură.
         Proorocului Iezechil i se descoperă Dumnezeu în chipul unui om de foc (I, 26-28), iar în viziunile lui Daniil este contemplat un dublu chip ceresc "chipul Celui vechi de zile" şi chipul "Fiului Omului" (Daniil VII, 9-14).
Dacă însă în Vechiul Testament Sfânta Treime nu s-a descoperit pe deplin din cauza înclinării poporului ales către politeism, în Noul Testament Dumnezeu se descoperă clar şi deplin în cele trei ipostase. Astfel, la botezul Domnului, Tatăl a fost, prezent prin glasul care s-a auzit din cer: "Acesta este Fiul Meu cel iubit", Sfântul Duh s-a arătat în chip de porumbel, iar Fiul era persoana treimica întrupata în chip omenesc şi prin care se vede Dumnezeirea (Matei III, 16 şi locurile paralele).
Dar chiar actul Întrupării Domnului ne face accesibilă vederea lui Dumnezeu. Atunci, când Filip, voind să se întemeieze pe o certitudine absolută a vederii, ca apoi să se declare dispus să creadă, îi cere lui Iisus: "Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns"; Domnul, care stă în chip văzut în faţa lui, îi spune: "De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-aţi cunoscut, Filipe? Cel ce m-a văzut pe Mine, a văzut Pe Tatăl" (Ioan XIV, 8-9). Sfântul Evanghelist Ioan ne mai spune că în cer sunt trei care mărturisesc: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceşti trei una sunt (Ioan V, 7).
         În secolul IV-lea se precizează învăţătura despre Sfânta Treime şi se fac formulările dogmatice, potrivit cărora, există din veşnicie un singur Dumnezeu în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (Simbolul credinţei). Ţinându-se cont de textele scripturistice, cu deosebire de cele din Noul Testament şi de precizările dogmatice ale Bisericii, atunci când creştinismul are posibilitatea să reprezinte persoanele sfinte în pictură, începe şi drumul reprezentării Sfintei Treimi sub diferite forme, mai ales din secolul al V-lea înainte.

Reprezentarea Sfintei Treimi în pictura creştină
         Posibilitatea reprezentării lui Dumnezeu în forme văzute este dată de două principii creştine:
1) pentru că El s-a descoperit în diverse forme (rugul arzând, nor sau foc etc.) şi pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca om;
2) pentru că noi purtăm chipul şi asemănarea lui Dumnezeu de la creaţie. Pornind de a actul întrupării Domnului, Sfântul Ioan Damaschin afirmă: "Pentru această pricină, plin de încredere zugrăvesc pe Dumnezeu cel nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi, prin participarea la trup şi sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzut, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu atât mai mult Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea!"
         Dacă Legea veche oprea reprezentarea lui Dumnezeu în forme sensibile, pictura creştină a căutat de timpuriu să înfăţişeze dumnezeirea, ţinând seama de ideea creştină despre cele trei persoane în diferită lor activitate şi de atributele fiecărei persoane în parte.
         Astfel, începe reprezentarea persoanelor Sfintei Treimi, mai întâi separat, fiecare dintre ele având simbolul ei caracteristic, inspirat din diferite texte biblice, dintr-un studiu al unui Sfânt Părinte sau dintr-un imn liturgic. Dumnezeu-Tatăl, deşi mai puţin reprezentat, din cauza cuvintelor Sfântul Evanghelist Ioan - "Duh este Dumnezeu" (Ioan IV, 24), a fost totuşi pictat încă din vechime, sub diferite forme, fie simbolic sau antropomorfic, unele din aceste moduri de reprezentare rămânând normative în pictura până în zilele noastre.
         1. Simbolic, Dumnezeu-Tatăl a fost înfăţişat chiar în catacombe, având ca baza de plecare diferite texte scripturistice, fie sub forma unui nor luminos conform textelor din Ies. XIII, 21; XIX, 16-18; XXIV, 17; I Regi XIX, 11-12; Matei XVII, 5 (scene de genul acesta înfăţişează Botezul Domnului, Schimbarea la faţă, Pogorârea Sfântului Duh), fie sub forma unei mâini, care iese dintr-un nor (Ies. III, 20; XIII, 16; Ps. CXVII); a ochiului lui Dumnezeu (II Cron. XVI, 19), a tronului lui Dumnezeu (Iezechiel I, 26; Daniil VII, 9)9, sau a rugului în flăcări, care ardea fără a se consuma (Ies. III, 1).
Începând de prin secolul al IX-lea, înfăţişarea simbolică a lui Dumnezeu-Tatăl cedează în favoarea reprezentării Lui în chip de om, bazată tot pe temeiuri biblice, unele deja enunţate. Pe baza acestor texte, Dumnezeu-Tatăl a fost şi este înfăţişat sub chipul unui bătrân venerabil, "Cel vechi de zile", din viziunea proorocului Daniil (VII, 9), cu părul lung şi alb, cu barbă mare albă, îmbrăcat în veşminte strălucitoare, şezând pe un nor sau pe tron, cu capul descoperit şi ţinând în mâna dreaptă sceptrul puterii şi al stăpânirii veşnice.
         Deseori este pictat şezând pe globul pământesc (Ps. XXIV, 1), având în jurul capului un triunghi echilateral, care simbolizează Sfânta Treime, în interiorul căruia se văd scrise literele greceşti - "o on" = "Cel ce este" - după textul din Ies. III, 14. "Eu sunt Cel ce sunt" sau "Eu sunt alfa şi omega" (Apoc. I, 8), sau un nimb auriu, simbol al sfinţeniei.
         2. În ce priveşte cea de a doua persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu-Fiul, de la început au fost folosite, pentru reprezentarea ei, simboluri şi alegorii, ca: peştele, mielul, păstorul cel bun (Ioan X, 11-15), viţa de vie (Ioan XV, 1-6) etc.
În pictura creştină şi îndeosebi în cea a Bisericii Ortodoxe, Mântuitorul este pictat ca un bărbat frumos, pe chipul căruia se oglindeşte sfinţenie, seriozitate, demnitate şi nespusă bunătate; sau prunc, sau în etate, învăţător, Prooroc, Arhiereu, cu Evanghelia în mâini, binecuvântând, răstignit pe cruce, după înviere, împărat, judecător s.a.
         3. Deşi pentru a treia persoană, Sfântul Duh, se găsesc multe referiri în Vechiul Testament (Fac. 1, 2; Isaia, LIX, 19; Iezechiel III, 14; VIII, 3 etc), în pictura s-au folosit numai texte din Noul Testament, unde Sfântul Duh s-a arătat în forme concrete şi vizibile, cum este cazul la Botezul Domnului (Matei III, 16), unde se arătă în chip de porumbel, ca şi la Cincizecime, asupra Apostolilor în chip de limbi ca de foc (Fapte II, 1-4).
Deşi nu există nici un temei biblic pentru reprezentarea în chip omenesc a Sfântului Duh, unii miniaturişti apuseni de prin secolul al XI-lea l-au înfăţişat sub forma unui bărbat matur, care seamănă cu Tatăl şi cu Fiul că etate, purtând aceeaşi îmbrăcăminte, deosebindu-se doar prin insigne; alteori L-au înfăţişat în chip de tânăr, fără barbă, sau copil. Niciodată însă, în pictura Sfântul Duh nu apare singur.
         Dacă pentru reprezentarea persoanelor treimice separat, obstacolele au putut fi trecute mai uşor, pentru redarea unităţii Sfintei Treimi a fost destul de greu. Dar cu toate greutăţile de ordin practic, creştinii cunoscând învăţătura Bisericii despre Dumnezeu unul în fiinţă şi întreit în persoane sau ipostasuri, au găsit modalităţi de a reprezenta Treimea, unele mai fericite, mai izbutite şi conforme cu învăţătura Bisericii, altele mai îndrăzneţe şi câteodată îndepărtate de adevăr, pe care Biserica nu le-a admis.
         Greutatea constă şi în faptul că aceste scene trebuiau să redea în acelaşi timp coeternitatea, deofiinţimea şi egalitatea persoanelor. Cu toate acestea, drumul anevoios al reprezentării Sfintei Treimi a început chiar din primele secole. Cele dintâi încercări de a reda ceea ce se ascunde şi este nepătruns în fiinţa dumnezeirii s-au făcut cu ajutorul unor simboluri, dar care trebuiau să redea egalitatea persoanelor şi prin această începe drumul simbolurilor geometrice sau al formelor simbolice corporale.
         Pictorii caută să găsească în lumea formelor, figuri, care să exprime cât mai clar unitatea treimica. Aşa apare chiar în catacombe un triunghi cu laturile egale, având monogramul lui Iisus Hristos, flancat de a (alfa) şi o (omega).
Asemenea scene triunghiulare se întâlneau în Biserica răsăriteana pe epitafe, considerate ca semne ale credinţei în Sfânta Treime. Mai târziu, acest triunghi a fost aşezat pe capetele persoanelor zugrăvite în icoane. Prin secolul al XV-lea apar, pentru reprezentarea Treimei nişte cercuri împletite.
         Evoluând treptat, pictura trece de la figurile geometrice la reprezentările simbolice, ale Sfintei Treimi, încât la începutul secolului al V-lea se întâlneşte o astfel de înfăţişare, aşa cum a dorit s-o ilustreze Paulin de Nolla: o câmpie cu palmieri, în mijlocul căreia se înalţa un deal, pe care stătea Hristos în chip de miel; deasupra mielului plana porumbelul, iar deasupra porumbelului era o cruce înconjurată de raze luminoase şi stele.
         Din deal izvorau patru râuri, simbolizând Evangheliştii, iar într-un cerc se aflau doisprezece porumbei. Întreaga compoziţie era dominată de mâna lui Dumnezeu, care ieşea dintr-un nor. Aceasta ar fi prima reprezentare cunoscută, care ne dă unitatea Sfintei Treimi, cele trei persoane fiind redate, în ce priveşte forma, pe verticală.
         Un real progres s-a făcut atunci când pictorii au început să redea Treimea cu ajutorul unor figuri omeneşti şi a altor simboale, sau a două figuri omeneşti şi un simbol; dar totdeauna operele lor au fost naturale şi prin urmare nu au ofensat nici raţiunea, nici sentimentul religios al credincioşilor. Şi din fericire, această cale a fost mai mult urmată. Astfel, din secolul al V-lea aflăm motive cu Tatăl în formă simbolică a unui nor luminos, Fiul că om iar Sfântul Duh în chip de porumbel, mai întâi într-o pictură murală, care reprezintă Botezul Domnului.
         Pentru a fi în deplină armonie şi concordanţă cu învăţătura ei, Biserica stabileşte reguli precise cu privire la reprezentarea Sfintei Treimi în pictură. De la această dată, Tatăl se pictează în chipul unui bătrân venerabil Fiul şezând de-a dreapta Lui, amândoi purtând nimb pe cap, iar Duhul Sfânt în chip de porumbel, plutind în aer deasupra lor.
         O formă de reprezentare a Sfintei Treimi, care a devenit aproape normativa în Biserica Ortodoxă, este cea alegorica a ospeţiei lui Avraam, la stejarul din Mamvre. Temă foarte timpurie şi cea mai răspândită în arta bizantina, îşi găseşte temei în textul din Fac. XVIII, 1-15, deşi la început a avut la bază şi diferite tradiţii elenistice.
         De regulă, cina lui Avraam sau Filoxenia (iubirea de străini), cum i se mai zice în terminologia iconografica, se prezintă sub chipul a trei îngeri sau a trei bărbaţi, aşezaţi pe o latură sau în jurul unei mese pe un fond de arhitectură cu unul sau mai multe etaje, legate printr-un ştergar. Ei sunt încadraţi de Avraam şi Sarra, ca gazde.
În înfăţişarea acestei scene, scopul artiştilor era uneori dublu: pe de o parte, prezentarea elementului surpriza şi bucuria gazdei, care intră în relaţie cu Dumnezeu, iar pe de altă parte, prezentarea Sfintei Treimi. În felul acesta apar două trăsături esenţiale: cea dinamica şi cea reprezentativă. Aceste două elemente apar cât se poate de plastic într-un mozaic de la biserică Sfântă Maria Maggiore din Roma, sec. IV, unde scenă apare în două registre suprapuse: în partea superioară, Avraam adresează salutul de bun venit celor trei soli ai lui Dumnezeu, şi-i primeşte cu braţele deschise; în partea inferioară este reprezentată cină, artistul respectând textul biblic.
Şi mai desăvârşită apare scena în mozaicul de la San Vitale din Ravenna. În evoluţia acestei scene, în ce priveşte compoziţia, în arta bizantina întâlnim un stil frontal, caracterizat mai întâi prin înşiruirea a trei persoane, egale ca înălţime şi asemănătoare ca chip, prin care se reda egalitatea persoanelor treimice.
De prin secolul al IX-lea apare tendinţa, ca figura centrală să le domine pe celelalte. Cum secolele schimbă ideile spre noi orientări stilistice, realizându-se opere din ce în ce mai perfecte, prin secolul al XIV-lea apare o masă semirotundă, iar figurile şi propoziţiile persoanelor capătă graţie şi supleţe, fiind aşezate în profil. Cele mai desăvârşite realizări de genul acesta au rămas moştenite de la Teofan Grecul şi Andrei Rubliov.
Pentru a se crea o oarecare uniformitate în reprezentarea Sfintei Treimi, au apărut erminii sau manuale de pictură, ca cea a lui Dionisie de Furna, care stabileşte prescripţii precise pentru fiecare compoziţie. Pentru ospeţia lui Avraam se prescrie: "Cea a lui Avraam iubire de străini": "Casa şi trei îngeri şezând la masă, având înaintea lor un cap de bou şi pâini într-o tipsie şi alte blide cu bucate şi pahar şi o cană cu vin; de-a dreapta lor, Avraam aducând o strachină acoperită, iar de-a stânga Sarra o strachină cu găină tine în mâini".

Reprezentarea Sfintei Treimi în pictura bisericilor romaneşti
         Pictura bisericilor romaneşti şi îndeosebi frescele picturii exterioare ale unor biserici din Moldova au fost admirate, studiate, comentate şi comparate cu alte picturi geniale din lume, conferindu-li-se locul cuvenit în cadrul artei universale.
În varietatea şi mulţimea de compoziţii care se bucura astăzi de notorietate universală, îşi găseşte un loc binemeritat şi reprezentarea Sfintei Treimi, pe care o întâlnim în fiecare monument, sub diverse forme, unele avându-şi izvorul de inspiraţie în Sfânta Scriptură, altele în simbolul de credinţă, în sfânta liturghie sau diferite imne liturgice.
         Vom încerca în cele ce urmează, să prezentăm formele cele mai tipice sub care este reprezentată Sfânta Treime în bisericile romaneşti din toate provinciile ţării, după importanta pe care o prezintă, cu sublinierea ideilor principale şi cu caracteristicile fiecăreia şi pe cât posibil, raporturile, interferenţele şi înrauririle primite din scenele similare care apar în monumentele bizantine din ţările vecine.

1. Masa de la Stejarul lui Mamvri (Filoxenia lui Avraam)
         Ca formă de reprezentare. A Sfintei Treimi, cina de la Mamvri apare de timpuriu în pictura bisericilor de pe tot cuprinsul ţării. La origine tema este de factură bizantina, însă intrând în iconografia românească, chiar respectând indicaţiile din erminii, nu întârzie să îmbrace un caracter naţional, specific artei romaneşti, transformându-se treptat şi adaptându-se la forme ale devoţiunii populare, devenind predilecta atât pentru credincioşi, cât şi pentru unii pictori. De altfel, în popor a pătruns şi a circulat chiar o legendă, consemnată în scris de către B. P. Haşdeu, care spune că Avraam "avea pururea lege că fără oaspeţi să nu mănânce".
         Una dintre cele mai semnificative compoziţii de acest gen din bisericile romaneşti, ne-o oferă calota estică a pronaosului Mănăstirii Sucevita (1595), care reţine atenţia prim caracterul ei comunicativ, prin expresivitate şi naturaleţe. La o masă de formă dreptunghiulară, pe care se afla farfurii cu fructe şi struguri, cupe de vin şi ridichi, stat aşezaţi cei trei îngeri. Cel din mijloc, plasat pe latura lungă a mesei, este încadrat de cele idoua personaje biblice, care îl servesc; ceilalţi doi îngeri sunt aşezaţi la capetele mesei.
Urmând curba bolţii pronaosului, două clădiri înalte şi înguste, legate între ele printr-un şervet vărgat, formează fondul arhitectural al scenei propriu-zise. În faţa mesei, în prim plan, este redat un bărbat, care poartă pe cap o pălărie cu boruri mari, de tip spaniol, care se pregăteşte să sacrifice viţelul pentru ospăţ.
Scena impresionează mult, atât prin coloritul roşu viu al veşmintelor, cât şi prin întreaga mişcare, pe cât de sintetizată, pe atât de expresivă. De jur-împrejurul scenei, îngeri în picioare purtând suliţe în mâini, alternând cu serafimi, care poartă ripide, accentuează curba elegantă, formată de tamburul calotei.
Cam în aceeaşi manieră apare scena la biserică Sfântul Dumitru din Suceava (1535), dar aici este plasată în bolta de sud a naosului, unde un arbore falnic formează fondul, iar cavalerul care trebuia să junghie viţelul lipseşte. La biserica episcopală din Roman (pictată în secolul XIX) scena este redată în profil, cu îngerii aşezaţi la o masă samirotunda, doi dintre ei în prim plan.
Se pare că cea mai mobila îşi cea mai monumentală reprezentare a Sfintei Treimi sub forma Ospeţiei lui Avraam a fost realizată de pictorii Mănăstirii Humor (1532), scena care a impresionat atât de mult chiar pe unii specialişti, determinându-i s-o compare cu picturile lui Rubliov sau Fra Angelico.
Peisajul este înlocuit de un arbore cu silueta caligrafiata, iar cele două personaje biblice stau lângă el. Pe acest fond se decupează siluetele graţioase ale celor, trei îngeri, veşmintele cărora, de, un albastru deschis, străbătut de lumini interioare, se detaşează cu subtilitate pe ecranul întunecat al fondului. Aceasta compoziţie este una dintre cele mai izbutite ale picturii noastre, constituind o mărturie a înaltului nivel artistic, pe care îl atinsese pictura românească în secolul al XVI-lea.
În pictura bisericilor dn Muntenia, scena este ilustrată foarte sugestiv la Cozia (1517), unde apare pe faţada de vest, pe un fond arhitectural simplu. Îngerii, înveşmântaţi în galben şi purtând pe dedesubt haine de culoare verde, bleu şi rosu-ciresiu, sunt aşezaţi la o masă, acoperită de um material rosu-inchis, cu o broderie bleu.
Pentru a fi simbolizate egalitatea şi unitatea celor trei ipostasuri, în toate scenele din bisericile romaneşti, care înfăţişează Ospeţia lui Avraam, fiecare înger poarta aureola în jurul capului, cu iniţialele o on. Prin chipurile blânde ale îngerilor se urmăreşte redarea unor atribute ale lui Dumnezeu, că iubirea, bunătatea şi sfinţenia.

2. Tronul Hetimasiei - sau gătirea tronului este o formă de reprezentare simbolică a Sfintei Treimi, prin care se urmăreşte redarea egalităţii celor trei persoane. Scena este pusă în pictara bizantina, de obicei, în legătură cu judecată viitoare şi apare ca unul din elementele care compun marea frescă a judecăţii din urmă. În bisericile romaneşti apare destul de frecvent şi cu aceeaşi semnificaţie: tronul închipuie pe Dumnezeu-Tatăl, crucea şi Evanghelia de pe el, pe Dumnezeu-Fiul, iar porumbelul de deasupra crucii, pe Sfântul Duh. Uneori, de o parte şi de alta, apar uneltele de tortură: lancea, buretele, coroana de spini, cuiele. La origine, tema a fost inspirată din Apoc. XX, 11, XXI, 1-9, sau din Ps. IX, 7-8: "Iar Domnul rămâne în veac; gatit-a scaunul Lui de judecată; şi El va judeca lumea."
Prezenta uneltelor de tortură ne duce la concluzia că pe lângă judecata din urmă, Hetimasia aminteşte şi de răscumpărarea noastră, a cărei condiţie este jertfă Mântuitorului. De aceea pictorii aşează şi uneltele patimilor. Tema o găsim în unele biserici din secolul al XI-lea, ca la cea a Adormirii Maicii Domnului din Niceea, la Kiev şi în Palermo.
Aşa cum am descris-o, apare în pictura bisericilor de la Moldoviţa, Humor, Voroneţ, Sfântul Gheorghe din Harlau, Cozia, Snagov etc. Uneori scenă apare contopită cu scena Sfintei Treimi, reprezentată antropomorfic.

3. Reprezentarea antropomorfică a Sfintei Treimi
În pictura bisericilor romaneşti, Sfânta Treime mai apare sub următoarea înfăţişare: Tatăl, redat sub chipul Celui vechi de zile şi Fiul, cu chipul său istoric, stau alături pe o bancă fără reazem, iar porumbelul apare între Ei, cum se poate remarca la Cozia, Snagov (1540), Stanesti (1537), Bodrog (sec. XVI-XVII) s.a.
La unele biserici moldoveneşti că Vatră Moldoviţei, Humor, Sucevita, Dragomirna, într-un Liturghier manuscris al lui Anastasie Crimca, într-un Tetraevanghel, scris de acelaşi autor şi într-o icoană din secolul al XVI-lea, păstrată în colecţia preotului C. Mătase din P. Neamţ, apare şi crucea, pe lângă cele trei persoane. Se pare că aceasta constituie rezultatul contopirii Hetimasiei cu Sfânta Treime, pe care o întâlnim în unele biserici din Iugoslavia şi Bulgaria.
Compoziţia, aşa cum apare în cele două provincii romaneşti, este foarte complexă şi se inspiră din mai multe texte biblice deodată, în frunte cu cap. VII, 9 din proorocia lui Daniil şi cu Ps. CX, 1, unde se spune: "zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi, aşternut picioarelor Tale", precum şi din Matei XXVI, 64; Marcu XIV, 62. Îşi găseşte apoi justificarea în Sfânta Tradiţie, începând cu Simbolul de credinţă şi anume în articolul: "Şi s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui."
Scena s-a format în Orient, chiar dacă am admite ca Tatăl, sub înfăţişarea Celui vechi de zile a fost reprezentat întâi în Apus, de unde, prin intermediul cruciadelor, a pătruns şi în Răsărit.
În pictura bisericilor romaneşti, scene de genul celor enunţate mai sus apar fie în altar, în naos, pronaos sau pe o suprafaţă exterioară a bisericilor, când aceasta este zugrăvita. Prezenţa Sfintei Treimi pe boltă altarului sau pe intradosul arcului triumfal al absidei este evocata aici de diferite imne ale sfintei liturghii ca: Unule născut.., Imnul Heruvic, În mormânt cu trupul.., Pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh, Crezul, Cu vrednicie.., aşa cum ne arată scena din bolta altarului bisericii de la Cozia, de la Stanesti, de la biserică Domnească din Târgovişte, Snagov, Moldoviţa, Sucevita, Dragomirna (1609) etc.
La Snagov, Cel vechi de zile şi Mântuitorul sunt aşezaţi pe o bancă, cu globul pământesc la picioarele Lor, iar porumbelul, care din cauza deteriorarilor nu se mai vede, era plasat deasupra lor.
La Cozia cele trei persoane apar redate pe verticală: Tatăl sus, încadrat de doi serafimi, Sfântul Duh şi Iisus Hristos arhiereu la altar, oficiind Liturghia divină. Ceva mai deosebit apare scena la Hurezi, unde cele trei persoane sunt pictate într-un medalion.
Pe intradosul arcului triumfal al bisericii din Stanesti, porumbelul ocupa locul central, înconjurat de un nimb luminos, Tatăl şi Fiul stau pe tron. Fiul, în haine de epocă, ţine în mâna stânga zapisul pe care sunt scrise păcatele oamenilor, pe care îl sfărâma. Toate scenele din jur sunt în relaţie cu rugăciunile liturgice adresate Sfintei Treimi.
La biserică Sfântul Nicolae de la Argeş (începutul secolului XVI), în calota absidei altarului, apare Sfântă Fecioară rugându-se, între doi îngeri care o adoră. Pe boltă sunt reprezentaţi Dumnezeu-Tatăl şi Sfântul Duh în chip de porumbel. Însă pentru a avea imaginea Sfintei Treimi, trebuie să considerăm pe Mântuitorul, reprezentat ca prunc în braţele Maicii Sale.
Sub forma în care, pe lângă persoanele Sfintei Treimi, apare şi crucea în mijloc, întâlnim scena la Mănăstirea Sucevita, pe primul arc dintre bolta altarului şi arcul triumfal, unde se urmăreşte ilustrarea icosului al VIII-lea al Acatistului Bunei Vestiri: "Cu totul a fost intru cei de jos şi de cei de sus nu s-a despărţit Cuvântul Cel nescris împrejur."
Aici, ca în toate scenele, care ilustrează icosul al VIII-lea, porumbelul apare la încrucişarea braţelor crucii. În mod asemănător apare scena la biserică Sfântul Gheorghe din Suceava (1522), la Humor (1532) şi Moldoviţa (1537).
O scenă care apare pentru prima oară în pictura unei biserici romaneşti o aflăm în absida de sud a naosului Mănăstirii Sucevita, unde se ilustrează imnul liturgic "Unule născut..". Pe un fond roşu, plin de lumină, în centru sta Hristos-Emanuil, înconjurat de un mare nimb, între doi serafimi, ţinând în mâna stânga un rulou cu o inscripţie în paleoslavă. Pe o masă este aşezat porumibelul, iar deasupra Tatăl este susţinut de doi îngeri care zboară. Alţi doi îngeri ţin globul pământesc. În mod aproape asemănător apare scena la Mănăstirea Dragomirna.
Tot la Mănăstirea Sucevita ne reţine atenţia un subiect care ocupa lunetă uşii de intrare în pronaos, unde Mântuitorul apare încadrat într-o mandorla, ţinând şi sfărâmând cu mâna stângă zapisul păcatelor, iar cu dreapta binecuvântând. Lângă El, Tatăl tine sufletele drepţilor (Sufletele drepţilor în mâna lui Dumnezeu"), iar Sfântul Duh şi crucea sunt deasupra. Un înger poarta deasupra capului său soarele şi luna, iar o inscripţie da primele cuvinte din Facere: "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul".
Biserica episcopală din Roman ne pune în fată încă o variantă, în cupola naosului, unde Cel vechi de zile tine globul pământesc, Mântuitorul Evanghelia iar porumbelul zboară deasupra lor. O inscripţie care cuprinde rugăciunea liturgica rostită de arhiereu la al treilea Sfinte Dumnezeule: "Doamne, Doamne, căută din cer şi vezi..", înconjoară tabloul.
Cât priveşte originile mai îndepărtate ale acestor compoziţii, conchidem ca cele în care apar Cel vechi de zile, Hristos şi porumbelul, sunt inspirate din arta miniaturisticii bizantine. În pictura bisericilor romaneşti, acest mod de reprezentare a Sfintei Treimi apare cu nuanţe asemănătoare cu scenele din pictură murală de la Mateic (Iugoslavia, sec. XIV) şi cu cele de la Mănăstirea Dragalevici din Bulgaria sau cu cele de la Peribleptos din Mistra.
Aşa cum apare reprezentată în bisericile moldoveneşti menţionate, scena se pare că s-a născut din întâlnirea şi combinarea mai multor elemente, într-un mediu care a permis contopirea lor în unul singur, fie acesta Veneţia sau chiar Moldova. Dar nu poate fi pusă la îndoială nici originalitatea scenelor din Moldova, deoarece aici sunt unicele exemplare care ilustrează icosul al VIII-lea al imnului Acatist.
Trecând la prezentarea Sfintei Treimi din pictura bisericilor din Transilvania- o vom studia separat, deoarece, pe lângă similitudinile cu scenele din celelalte provincii, prezintă unele particularităţi proprii şi ridică unele probleme iconografice deosebite.
Ca în bisericile din Muntenia şi din Moldova apare Sfânta Treime la Mănăstirea Bodrog, lângă Arad (sec. XVI-XVII), la Făgăraş, Armasem (1655) la biserică din Gurchiu etc. O temă puţin curioasă ne oferă biserica din Talmacel (jud. Sibiu), unde apare pe cupola exonartexului bustul lui Iisus Hristos cu trei capete, reprezentând Sfânta Treime.
La biserică din Densus (sec. XV), în altar, găsim o compoziţie deosebită de toate cele amintite până acum: pe un fond albastru este înfăţişat Dumnezeu-Tatăl, cu părul alb, strâns în două coade căzute pe umeri, cu barbă şi veşminte albe. El ţine mâinile pe umerii copilului Iisus, îmbrăcat într-o cămaşă albă, care aminteşte, prin decoraţia sa, cămăşile ţărăneşti. Iisus binecuvântează cu mâna dreaptă, iar în stânga tine o lumânare răsucită. Pe creştetul lui Dumnezeu-Tatăl este pictat porumbelul, al cărui cap cu aureola, depăşeşte cadrul panoului. Compoziţia reprezintă probabil opera unui pictor cu mai multă predilecţie spre elementul popular, caracteristic de altfel picturii ardelene.
În câtăva biserici romaneşti din Ardeal întâlnim o compoziţie care, deşi ca idee îşi are originea în pictura răsăriteana, - a împrumutat caractere vădit occidentale. Este vorba de tema numită Încoronarea Fecioarei sau Coronatio Virginis, în care, Sfânta Treime, înfăţişează tot tradiţional prin Dumnezeu-Tafal bătrân, Hristos şi Porumbelul, încoronează din înaltul cerului pe Sfânta Fecioară Maria. O întâlnim mai ales în bisericile din Transilvania, unde a fost răspândită prin icoanele de lemn şi prin stampe. Se pare că are drept sursă de inspiraţie versete din Cântărea Cântărilor.
În pictura apuseana se întâlneşte de prin secolul al XII-lea, unde s-a bucurat de o mare răspândire şi datorită cultului marial, înflorit după sinodul tridentin când s-a decretat dogma Imaculatei concepţii.
La noi a pătruns datorită monedelor şi icoanelor occidentale şi a putut fi acceptată fiindcă amintea de o tradiţie bizantina şi anume, binecuvântarea coroanelor împărăteşti. Un reflex al acestei tradiţii apare la Mănăstirea Caluiu, unde, într-o pictură murală, un înger aşează coroana pe capul lui Mihai Viteazul. Ca temă de reprezentare a Sfintei Treimi în cadrul compoziţiei, încoronarea Fecioarei, apare în pictura mănăstirii Sucevita, la biserica episcopală din Roman (în altar) şi la Răşinari (1750) etc.
La Sucevita apare pe zidul exterior de sud, unde Tatăl şi Fiul stau pe bancă faţă în faţă, dar cu, câte o mână aşează o coroană pe capul Sfintei Fecioare, care stă în picioare pe un corn de lună. Deasupra capului Ei coboară porumbelul. Aici scena pierde mult, din caracterul apusean, prin înfăţişarea exterioară şi se pare că a ajuns prin intermediul picturii ruseşti. Observăm ca în această scenă zugravii s-au lăsat mult influenţaţi de scenă Sfintei Treimi, care apare în iconografia Imnului Acatist.
Câteva elemente deosebite prezintă o scenă pictată în altarul bisericii Gura-Sada (1765), unde Sfântă Fecioară sta cu Iisus în braţe, fiind încoronată de doi îngeri. În jur se văd Tatăl şi porumbelul. După cum observăm, pictura bisericilor romaneşti ne oferă câteva variante deosebit de interesante ale Sfintei Treimi, unele din ele strălucind atât în ce priveşte realizarea artistică, cât şi ideea religioasă, pe care pictorii vor s-o ilustreze, altele prin originalitate şi spontaneitate, toate urmărind un scop precis: preamărirea Sfintei Treimi.

Reprezentarea Sfintei Treimi în icoanele portative
Icoanele portative reprezintă la noi un gen aparte şi au jucat un rol deosebit de important, atât în cultul bisericesc, cât şi în viaţa religioasă a credincioşilor. Ele au dat de cele mai multe ori expresie genului artei romaneşti, făcând, din punct de vedere artistic, multe concesii gustului popular. Între multele subiecte pe care le înfăţişează aceste icoane apare şi Sfânta Treime sub diferite forme, atât în icoanele pictate pe lemn, cât şi în cele pictate pe sticlă.
Dintre icoanele pictate pe lemn prezintă interes una care se afla la Văleni (jud. Neamţ), azi la muzeul de la Mănăstirea Agapia, de proporţii mijlocii (23/18), înfăţişând tronul Hetimasiei, scaniteind de pietre preţioase şi având deasupra crucea. Pe tron se văd porumbelul, Evanghelia, aerul, apoi potirul, lancea, buretele şi cuiele.
O altă icoană, provenită de la Văleni şi păstrată în colecţia preotului Matasa din Piatră Neamţ (azi în Muzeul din Piatră Neamţ) ne înfăţişează Sfânta Treime cum apare la Sucevita şi Dragomirna: Tatăl şi Fiul stinld pe o bancă, între ei crucea şi porumbelul.
În colecţia Mănăstirii Sinaia se păstrează o icoană din secolul al XVII-lea, care reprezintă Sfânta Treime sub chipul celor trei îngeri ospătaţi de Avraam şi care a fost caracterizată ca fiind "cea mai frumoasă icoana românească dintre realizările picturale ale epocii".
Pe masă semirotunda este întinsă, înaintea îngerilor, o faţă de masă lucrată în stil popular. Culorile sunt bine orânduite, veşmintele au falduri elegant lucrate, iar expresiile figurilor sunt cu adevărat îngereşti. Icoană pare a fi o copie după Troiţa lui Andrei Rubliov, lucrată de zugravul Parvu Mutu şi adusă aici de la Schitul Lespezi, din apropiere.
În biserici, în afară de unele icoane portative şi murale, Sfânta Treime apare reprezentată pe iconostase, fie în rândul icoanelor praznicale, fie în mijloc, cum este cazul la biserică Domniţă Balasa din Bucureşti, catedrala mitropolitana din Iaşi şi altele. Sunt apoi foarte frecvente în biserici icoanele Sfintei Treimi care o încoronează pe Sfânta Fecioară. Aşa se pot întâlni la biserică Sfântă Ecaterina din Bucureşti, Sfântul Gheorghe Nou, Biserica Coltea etc.
Prin casele credincioşilor apar icoane cu un pronunţat caracter apusean: Iosif şi Maria ţin între ei pe Iisus la vârsta de 12 ani, în spatele căruia sta crucea cu coroana de spini. Duhul Sfânt planează deasupra Lui, iar Tatăl apare bust din nori, cu mâinile deschise. Desigur că ele nu impietează cu nimic dogma ortodoxă, dar se depărtează de tradiţia iconografica ortodoxă.
Trecând la pictură pe sticlă, notam că a fost practicată şi s-a dezvoltat la noi, mai mult ca o îndeletnicire a meşterilor din mediul rural, aparţinând în mod aproape exclusiv centrelor din Transilvania şi, într-o măsură mai redusă, unora din nordul Moldovei.
Dacă facem un studiu all compoziţiilor care reprezintă Sfânta Treime, observăm ca acestea, ca şi alte teme, au cunoscut un accentuat caracter autohton în pictura icoanelor pe sticlă din Transilvania. Icoanele reprezentând Sfânta Treime aparţin atelierelor de la Nicula, Făgăraş, Sebes şi altele, unele respectând tradiţia bizantina, altele fiind influenţate de artă apuseana, dar în toate se observa elementele caracteristice ale artei populare romaneşti.
Cea mai veche icoana pe sticlă care înfăţişează ospăţul lui Avraam aparţine mesteriilor de la Nicula, de prin 1670-1680. Aceeaşi temă apare şi pe o icoană din 1793, executată de un oarecare Petru Zugrav, găsită la Galda de Jos (jud. Albă) şi păstrată în colecţia Ciabanu din Bucureşti. Piesa reprezintă, din punct de vedere artistic, o capodoperă, datorată unui meşter iscusit şi stăpân deja pe un stil.
În varianta aceasta din Ţara Oltului, reprezentarea Ospăţului lui Avraam a păstrat ceva din distincţia modelului îndepărtat din tradiţia bizantina, observată îndeosebi în ţinută veşmintelor îngerilor. Pe masă sunt aşezate o pasăre friptă şi ridichi, între tacâmuri rustice. Avraam apare cu o cană de vin în mână, iar Sară cu un prosop.
Un alt produs al atelierelor de la Nicula este o icoană care ne arată pe Cel vechi de zile şezând pe o bancă şi binecuvântând în dreapta Lui este redat Iisus cu crucea pe umăr. Amândoi ţin globul pământesc, pe care se sprijină crucea cu porumbelul în vârf şi sub braţele căreia este înscrisă inscripţia NIKA.
Tot aici există o serie de icoane cu Sfânta Treime, de o mare frumuseţe şi în care peisajul local ocupa un loc de frunte. Tatăl şi Fiul apar în veşminte asemănătoare: o hlamidă roşie peste un veşmânt albastru închis. Din loc în loc apar îngeri stilizaţi cu mare măiestrie, precum şi fructe de pădure. Toate acestea denotă aceeaşi unitate de stil şi viziune cromatică.
În colecţia Bidian din Bucureşti se păstrează o icoană pictată în 1808, la Iernuteni (Maramureş), în care Cel vechi de zile tine globul pe genunchi şi mâna stângă pe el; în mâna dreaptă tine axa pământului. Fiul, la dreapta Lui tine crucea pe umărul stâng, iar deasupra zboară porumbelul. O temă care apare mai rar în icoanele pe sticla este încoronarea Fecioarei, aparţinând tot atelierelor de la Nicula.
Sub forma unui arhiereu cu trei capete, Sfânta Treime este reprezentată într-o singură icoană, pictată în 1853, de către iconarul Ion Pop din Făgăraş. Icoanele pe sticla sunt astăzi din ce în ce mai căutate şi studiate, reprezentând pentru poporul rămân producţii din bogatul tezaur naţional, de inspiraţie şi realizare-populara.
Influenţe străine şi elementul autohton în reprezentările iconografice ale Sfintei Treimi din pictura românească
Problema originalităţii în artă şi cu deosebire în pictură, este foarte gingaşa şi suscita studii minuţioase, atente şi migăloase. Pretutindeni se poate vorbi de un sistem şi de o tradiţie iconografica, iar pictorul nu are voie să inoveze şi cu atât mai puţin să-şi impună ideile sale. În ce ipriveste iconografia românească în ansamblu, ea a evoluat mai mult sub înrâurirea artei bizantine, sub forme caracteristice.
Uneori influenţele au venit din ţările balcanice, din Rusia şi chiar din Apus, cum a fost cazul în Transilvania, iar pictura românească şi-a dat la rândul ei contribuţia la dezvoltarea artei din ţările vecine. Însă, chiar în cazurile de interferenţă cu alte stiluri, apar la noi elemente locale de o autentică elevaţie şi originalitate. Aşa este cazul cu pictura exterioară a unor biserici din nordul Moldovei, care a stârnit interesul multor specialişti şi uimeşte azi întreaga lume. Dar trebuie evidenţiat faptul că, la noi au fost hotărâtoare directivele Bisericii şi nu iniţiativa artiştilor.
Căutând raporturile dintre reprezentările romaneşti ale Sfintei Treimi, cu temele din alte părţi, este adevărat că scene de genul celor din Ţara Românească sau Moldova au apărut în unele ţări mai devreme, ca de pildă în Serbia, Bulgaria, la Peribleptos din Mistra, dar este greu să discernem în ce măsură acestea au fast însuşite de zugravii romani.
Originile sunt uneori obscure şi din pricina deselor restaurări, care, fiind întreprinse uneori de specialişti străini, ne cunoscători ai spiritului local, tradiţional, au făcut să dispară originalitatea unor picturi.
Dincolo de aceste elemente mai mult sau mai puţin străine, în reprezentările romaneşti ale Sfintei Treimi impresionează în mod deosebit ingeniozitatea pictorilor care, fără a se depărta de modelele tradiţionale bizantine, n-au ezitat, acolo unde au considerat că este posibil, să intercaleze unele detalii şi elemente locale, care se potriveau şi gustului credincioşilor pentru care erau create operele respective.
În pictură murală se pare că s-au respectat mai strict canoanele iconografice decât în arta icoanelor portative. Aflăm totuşi, în unele compoziţii că Teofania de la Mamvre, stilul popular al veşmintelor, masa, broderia, tacâmuri rustice, ridichi, ceapă, sare sau în scenă de la Densus, unde Tatăl are părul împletit, iar Fiul poartă cămaşa care aminteşte portul popular local.
În icoanele portative, atât pe stampe, cât şi pe sticlă şi pe lemn, elementul popular autohton apare şi mai pronunţat, poate şi pentru faptul că, acestea fiind creaţii ale unor artişti din mediul rural, se potrivesc mai bine gustului oamenilor din popor şi tocmai de aici rezultă caracterul de originalitate, asigurându-le un loc de cinste în creaţiile noastre naţionale.
Dar dincolo de modul de reprezentare, de stil, de tehnică şi alte deosebiri, picturile care reprezintă Sfânta Treime sunt pe de o parte un mod de expresie artistică a revelaţiei dumnezeieşti şi a învăţăturii Bisericii, iar pe de altă parte, raporturile de comuniune, de bunătate, de dragoste şi de sfinţenie dintre persoanele Treimei reprezintă un ideal pentru creştini, care astăzi încearcă să refacă unitatea de la care au plecat, mărturisind în mod unanim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinta şi nedespărţită.
Mihai D. Rad