Taina I

Taina Sfântului Botez

Botezul este ușa prin care se intră în Biserică. Tot ce urmează — Spovedania, Împărtășania, Cununia — se sprijină pe el.

Ce se petrece la Botez

Botezul nu este o petrecere cu un prunc în centru și nici doar rânduiala prin care copilul primește un nume. Este a doua naștere, „din apă și din Duh” (Ioan 3, 5). Preotul îl afundă pe cel botezat de trei ori în apa sfințită, rostind numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Întreita afundare și ridicare închipuie îngroparea și învierea Domnului: omul cel vechi rămâne în apă, iar din apă se ridică un om nou, curățit de păcatul strămoșesc și de toate păcatele făcute până în acel ceas.

De aceea Botezul se săvârșește o singură dată în viață. În Crez mărturisim „un Botez spre iertarea păcatelor” — nu se repetă și nu se completează.

Trei Taine într-o singură slujbă

Îndată după afundare urmează Mirungerea: preotul unge cu Sfântul și Marele Mir fruntea, ochii, urechile, gura, pieptul, mâinile și picioarele, zicând de fiecare dată „Pecetea darului Sfântului Duh”. Este Cincizecimea fiecărui creștin — primirea darurilor Duhului pentru toată viața. Apoi pruncul este împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului. Cele trei Taine se dau împreună, pentru că împreună fac dintr-un om un mădular viu al Bisericii.

Numele primit la Botez este numele unui sfânt. Nu este o alegere de sonoritate, ci primirea unui ocrotitor și a unui model — de aceea ziua sfântului devine ziua de nume a copilului, prilej de mers la biserică, nu doar de urări.

Nașii

Nașii nu sunt invitați de onoare. Ei sunt garanții copilului în fața Bisericii: rostesc Crezul și lepădările de rău în locul lui, pentru că el încă nu poate. Din clipa aceea au o datorie care nu se stinge odată cu darul de la botez: să se roage pentru fin, să-l aducă la biserică, să-l învețe rugăciunea și, mai ales, să-i fie exemplu. Un naș care nu intră în biserică nu poate duce pe altul acolo.

De aceea nașul trebuie să fie ortodox, botezat, cu viață în rânduiala Bisericii — iar dacă este căsătorit, cununat religios.

Botezul se face o dată. Trăirea lui ține o viață.

Taina a II-a

Taina Sfintei Cununii

Cununia nu este binecuvântarea unei petreceri, ci Taina prin care doi oameni primesc harul de a deveni una.

Ce se petrece la Cununie

Slujba are două părți. Întâi Logodna, când se binecuvântează și se schimbă inelele: făgăduința se dă în fața lui Dumnezeu, nu doar unul altuia. Apoi urmează Cununia propriu-zisă, în fața altarului.

Preotul așază pe capetele mirilor cununiile și rostește: „Cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii”. Cununile au două înțelesuri deodată — sunt semn de biruință, pentru curăția cu care cei doi ajung la altar, și semn de mucenicie, pentru că viața împreună cere zilnic moartea egoismului.

Urmează paharul comun, din care beau amândoi pe rând: de acum bucuria și durerea se împart. Apoi înconjurarea mesei de trei ori, în cântarea „Isaie, dănțuiește”. Primul dans al mirilor nu este în sala de nunți, ci în jurul Evangheliei și al Crucii — semn că drumul lor începe și se ține în jurul lui Hristos.

Casa, o biserică mică

Prin Taină, Dumnezeu nu binecuvântează doar o hotărâre omenească, ci dăruiește un har pe care cei doi nu-l pot scoate din ei înșiși: puterea de a rămâne împreună atunci când sentimentul slăbește. Familia devine „biserica din casă” — un loc unde se rostește rugăciune, unde se iartă și unde copiii sunt crescuți pentru Dumnezeu.

Nașii de cununie sunt martori și povățuitori. Se aleg dintre cei cununați ortodox, cu o căsnicie care poate fi luată drept pildă — nu după cât pot cheltui.

Când se pot face nunți

Biserica nu săvârșește cununii în cele patru posturi de peste an, în Săptămâna Luminată, în zilele dintre Crăciun și Bobotează, în ajunul praznicelor mari și în zilele de post rânduite. Data se stabilește întotdeauna cu preotul parohiei — înainte de a rezerva sala.

Petrecerea ține o noapte. Harul primit ține cât căsnicia — dacă este cerut și păzit.

Slujba Bisericii

Despre Sfânta Liturghie

Sfânta Liturghie nu este o slujbă la care asistăm, ci jertfa la care luăm parte. Însuși cuvântul înseamnă „lucrare a poporului” — nimeni nu vine ca spectator.

Aceeași Cină, în fiecare duminică

La Cina cea de Taină, Hristos a luat pâinea și a zis: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”; apoi paharul: „Beți dintru acesta toți”. Și a adăugat: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea”. Liturghia nu repetă jertfa Crucii și nici nu o imită. Este aceeași jertfă, adusă fără sânge, la care Biserica se face părtașă. De aceea, în fiecare duminică, timpul se strânge: Cina, Crucea și Învierea sunt de față.

Cum este alcătuită

Înainte de începerea slujbei, la proscomidiar, preotul pregătește darurile și scoate din prescuri părticele pentru numele scrise pe pomelnice — pentru cei vii și pentru cei adormiți. De aceea pomelnicul se dă la început, nu la sfârșit.

Urmează Liturghia catehumenilor, partea Cuvântului: cântările, Apostolul, Evanghelia și predica. Apoi Liturghia credincioșilor, partea Jertfei: Vohodul Mare, Crezul, rugăciunea de sfințire prin care pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului, rugăciunea „Tatăl nostru” și împărtășirea.

În Biserica noastră se săvârșesc trei Liturghii: cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, cea mai des întâlnită; cea a Sfântului Vasile cel Mare, de zece ori pe an; și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în miercurile și vinerile din Postul Mare.

Anafura nu este Împărtășanie

La sfârșit se împarte anafura: pâine binecuvântată, tăiată din prescura din care s-a scos Agnețul. Este un dar de binecuvântare pentru toți cei prezenți, dar nu ține locul Sfintei Împărtășanii. Se ia pe nemâncate și cu evlavie.

O duminică fără Liturghie nu se recuperează cu nimic altceva.

Taina a III-a

Despre Sfânta Împărtășanie

Sfânta Împărtășanie nu este un simbol și nici o amintire. Este Trupul și Sângele lui Hristos, date „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.

Ce primim

Cel ce se împărtășește nu primește o binecuvântare, ci pe Însuși Hristos: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56). Sfinții Părinți numesc Împărtășania doctorie a nemuririi — dar este o doctorie care lucrează după starea celui ce o primește. De aceea Sfântul Apostol Pavel avertizează că cel ce se apropie cu nevrednicie „își mănâncă osândă” (I Corinteni 11, 29). Cuvântul acesta nu ne-a fost dat ca să ne sperie, ci ca să ne pregătească.

Cum ne pregătim

Pregătirea are patru părți și niciuna nu se poate sări. Întâi spovedania, cu dezlegare de la duhovnic — el este cel care rânduiește când și cât de des vă împărtășiți. Apoi postul: ajunare din seara dinainte, iar de la miezul nopții nu se mănâncă și nu se bea nimic, la care se adaugă zilele de post rânduite de duhovnic. A treia, rugăciunea: Canonul și Rugăciunile Sfintei Împărtășanii, citite acasă, seara și dimineața. Și, în sfârșit, împăcarea — nimeni nu se poate apropia de Potir purtând supărare pe cineva. Cereți iertare mai întâi.

La Potir

Ne apropiem cu mâinile încrucișate pe piept și fără să ne închinăm în fața Potirului, ca să nu-l atingem. Spunem limpede numele primit la Botez, primim Sfintele Taine și ștergem buzele cu acoperământul ținut de slujitor. Apoi luăm anafură și puțin vin cu apă. Nu ne grăbim spre ieșire: rămânem la rugăciunile de mulțumire.

Cât de des

Biserica nu a rânduit un număr. Sfinții Părinți cheamă la împărtășire deasă, dar întotdeauna cu pregătire. O dată pe an, „de Paști”, din obicei, este prea puțin; în fiecare duminică, fără spovedanie și fără luptă cu păcatul, devine o obișnuință primejdioasă. Măsura o găsiți împreună cu duhovnicul.

Nu ne împărtășim pentru că suntem vrednici, ci pentru că ne-am pregătit să primim pe Cel care ne face vrednici.

Taina a IV-a

Despre Sfânta Spovedanie

Spovedania nu este o discuție cu preotul, ci Taina în care Hristos iartă, iar preotul este martor și mijlocitor.

De unde vine

După Înviere, Domnul a suflat asupra Apostolilor și le-a zis: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate” (Ioan 20, 22-23). Puterea aceasta s-a dat mai departe, prin hirotonie, episcopilor și preoților. De aceea iertarea din Taina Spovedaniei nu este o părere bună a preotului despre noi, ci o dezlegare reală: când preotul pune epitrahilul pe capul celui ce se mărturisește și rostește rugăciunea de dezlegare, păcatele mărturisite se șterg.

Cele patru părți

Spovedania nu se reduce la înșirarea faptelor. Are patru părți: părerea de rău — căința care doare, nu simpla constatare; mărturisirea deplină și sinceră; hotărârea de îndreptare; și dezlegarea preotului. Uneori duhovnicul rânduiește și un canon: post, rugăciune, milostenie, iar câteodată oprirea de la Împărtășanie pentru o vreme. Canonul nu este pedeapsă, ci leac — ceea ce ajută rana să se închidă.

Ce spunem și cum

Se spun păcatele, nu explicațiile din jurul lor. Concret, la persoana întâi, fără a acuza pe altul și fără a ne dezvinovăți. Nu se ascunde nimic de rușine: păcatul nemărturisit rămâne nedezlegat, iar rușinea de acum este mult mai ușoară decât cea de la Judecată.

Preotul este legat de secretul mărturisirii. Nu poate spune nimănui, niciodată, nimic din ceea ce a auzit — nici familiei, nici altui preot. Nu vă temeți că veți fi judecați: duhovnicul a auzit totul și, mai ales, se știe și pe sine om.

Nimeni nu iese din spovedanie așa cum a intrat.

Rânduiala anului

Posturile de peste an

Postul nu este o dietă și nici un test de rezistență. Este o unealtă: slăbește stăpânirea trupului asupra sufletului, ca rugăciunea să aibă loc.

Postul are două aripi

Cu o singură aripă nu se zboară. Postul de bucate — înfrânarea de la carne, lapte și ouă, iar în zilele mai aspre și de la pește, ulei și vin — este doar jumătate. Cealaltă jumătate este postul sufletului: de la mânie, de la bârfă, de la judecarea altora, de la ecrane și de la vorba multă. Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă la ce folosește postul gurii, dacă limba nu postește de la clevetire.

Și postul are nevoie de însoțitori: rugăciune mai multă, spovedanie și milostenie. Ceea ce economisim în post nu rămâne al nostru, ci se dă. Postul care îngrașă doar economiile rămâne o dietă.

Cele patru posturi mari

Postul Sfintelor Paști — Postul Mare, șapte săptămâni, cel mai lung și mai aspru; data se schimbă în fiecare an. Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel — începe la o săptămână după Rusalii și se încheie pe 29 iunie, cu durată diferită de la an la an. Postul Adormirii Maicii Domnului — 1–14 august. Postul Nașterii Domnului — 15 noiembrie – 24 decembrie.

Celelalte zile de post

Peste tot anul postim miercurea, în amintirea vânzării Domnului, și vinerea, pentru răstignirea Lui. La acestea se adaugă trei zile cu dată fixă: Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) și Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie).

Sunt și perioade fără post, numite „harți”: Săptămâna Luminată, de după Paști; săptămâna de după Rusalii; zilele de la Crăciun până la Ajunul Bobotezei; și săptămâna Vameșului și a Fariseului. În Săptămâna Brânzei, dinaintea Postului Mare, se dezleagă la lactate și ouă în toate zilele, dar nu la carne.

Postul nu ne face plăcuți lui Dumnezeu prin foame, ci prin libertatea pe care ne-o dă.